Psihodrama: cartea de vizita

Psihodrama este o metodă de acțiune, adesea folosită ca  psihoterapie, în care clienții folosesc dramatizarea spontană, jocul de rol și auto-prezentarea pentru a investiga și a obține o perspectivă asupra vieții lor. Dezvoltata de Jacob L. Moreno, psihodrama include elemente de teatru, deseori desfășurate pe o scenă, sau un spațiu care servește ca zonă de scenă, unde pot fi folosite elemente de recuzită. Un grup de psihodramaticieni, sub conducerea unui psihoterapeut, reia viata reala, situatiile trecute (sau procesele mentale interioare), punandu-le in scena in prezent. Participanții au apoi ocazia să-și evalueze comportamentul, să reflecteze asupra modului în care incidentul trecut se reflecta în prezent și să înțeleagă mai profund situațiile particulare din viața lor.

Psihodrama poate fi utilizată într-o varietate de setări clinice și bazate pe comunitate și este cel mai adesea utilizată într-un cadru de grup în care membrii grupului servesc ca agenți terapeutici unul pentru celălalt în piesa de teatru. Psihodrama nu este totuși o formă de psihoterapie de grup ci este, în schimb, o psihoterapie individuală care este executată din interiorul unui grup. Există “beneficii secundare” pe care ceilalți membri ai grupului le pot experimenta, deoarece fac legături și perspective relevante pentru propria lor viață din psihodrama altuia.

Într-o ședință de psihodramă, un client din grup devine protagonistul și se concentrează asupra unei situații particulare, personale, problematice, emoționante, pe care să o pună pe scenă. O varietate de scene pot fi puse în practică, ilustrând, de exemplu, amintiri ale unor întâmplări specifice din trecutul clientului, situații neterminate, drame interioare, fantezii, vise, pregătiri pentru situații viitoare sau expresii nerecunoscute ale stărilor mentale acum. Aceste scene aproximează situațiile din viața reală sau sunt externalizări ale proceselor mentale interioare. Alți membri ai grupului pot deveni auxiliari și pot sprijini protagonistul jucând alte roluri importante în scenă sau pot intra în rolul de “dublu” care joacă rolul protagonistului.

Un principiu de bază al psihodramei este teoria lui Moreno despre “spontaneitate-creativitate”. Moreno credea că cea mai bună cale pentru un individ de a răspunde creativ unei situații este prin spontaneitate, adică printr-o pregătire de a improviza și de a răspunde în acest moment. Prin încurajarea unei persoane să abordeze într-un mod creativ o problemă, reacționând spontan și bazat pe impuls, oamenii pot începe să descopere noi soluții la problemele din viața lor și să învețe noi roluri.

Metode în psihodramă

În psihodrama, participanții explorează conflictele interne, emoțiile și interacțiunile interpersonale find puse in scenă. O sedinta de psihodrama (de obicei de la 90 de minute la 2 ore) se concentrează în principal pe un singur participant, cunoscut sub numele de protagonist. Protagoniștii își examinează relațiile prin interacțiunea cu ceilalți actori și cu liderul, cunoscut sub numele de regizor. Acest lucru se face folosind tehnici specifice, inclusiv oglindire, dublare, solilocvie și inversarea rolului. Sedinta de psihodrama este adesea împărțită în trei faze – încălzirea, acțiunea și discuția ulterioară.

În timpul unei ședințe tipice de psihodramă, se adună un număr de clienți. Unul dintre acești clienți este ales de către grup ca protagonist, iar regizorul de psihodrama solicită celorlalți clienți să asiste la “performanța” protagonistului, fie prin portretizarea altor personaje, fie prin folosirea oglindirii, dublării sau inversării rolurilor. Clienții joaca o serie de scene pentru a permite protagonistului să lucreze prin anumite scenarii. Acest lucru este în mod evident benefic pentru protagonist, dar este, de asemenea, util pentru ceilalți membri ai grupului, permițându-le să-și asume rolul unei alte persoane și să aplice acea experiență în propria lor viață.

Toate elementele diferite ale sedintei de psihodrama (scenă, recuzită, iluminat etc.) sunt utilizate pentru a spori realitatea scenei. Cele trei secțiuni ale unei sedinte tipice sunt încălzirea, acțiunea și partajarea. În timpul încălzirii, actorii sunt încurajați să intre într-o stare de spirit în care aceștia pot fi prezenți și conștienți de momentul actual și sunt liberi să fie creativi. Acest lucru se face prin folosirea diferitelor jocuri și activități de spargere a gheții. Apoi, secțiunea de acțiune a sedintei psihodramatice este momentul în care au loc chiar scenele reale. În cele din urmă, în discuția post-psihodrama, diferiții actori pot comenta acțiunea, venind din punct de vedere personal, nu ca o critică, împărtășind experiențele cu protagonistul scenei.

Următoarele sunt tehnicile psihodramatice de bază:

– Oglindire: Protagonistul este mai întâi solicitat să realizeze o experiență. După aceasta, clientul iese din scenă și se uită la un alt actor care isi asuma rolul lui și îi portretizează în scenă.

– Dublarea: Misiunea “dublului” este de a conștientiza orice gânduri sau sentimente pe care o altă persoană nu le poate explica- dacă este din cauza timidității, vinovăției, inhibiției, politeții, fricii, furiei etc. În multe cazuri, persoana nu știe de aceste gânduri sau cel puțin nu este în măsură să formeze cuvintele pentru a exprima cum se simte. Prin urmare, “dublul” încearcă să facă acest lucru conștient și să dea formă materialului inconștient. Persoana dublată are dreptul de a renunța la oricare dintre declarațiile “dublului” și de a le corecta după cum este necesar. În acest fel, dublarea însăși nu poate fi niciodată greșită.

– Participarea la rol: clientul portretizează o persoană sau un obiect care este problematic pentru el sau ea.

– Solilocvia: Clientul își spune gândurile cu voce tare pentru a construi cunoașterea de sine.

– Anularea rolurilor: Clientul este rugat să prezinte o altă persoană în timp ce un al doilea actor descrie clientul în scena respectivă. Acest lucru nu numai că îl determină pe client să se gândească ca la o altă persoană, dar are și unele dintre avantajele de a reflecta, pe măsură ce clientul îl vede pe el sau pe altul, așa cum este prezentat de cel de-al doilea actor.

Aplicații psihologice ale psihodramei

Psihodrama poate fi utilizată atât în domeniul non-clinic cât și în cel clinic. În domeniul non-clinic, psihodrama este utilizată în afaceri, educație și formare profesională. În domeniul clinic, psihodrama poate fi utilizată pentru a atenua efectele traumelor emoționale și ale PTSD. O aplicație specifică în situațiile clinice este pentru persoanele care suferă de atașamente disfuncționale. Din acest motiv, este adesea utilizata în tratamentul copiilor care au suferit traume emoționale și abuzuri. Folosind jocul de rol și povestirea, copiii pot să se exprime emoțional și să-și dezvăluie adevărurile despre experiența lor, chiar daca nu pot să discute deschis cu psihoterapeutul.

Teoria despre dezvoltarea copilului a lui Moreno oferă informații suplimentare despre psihodrama și copii. Moreno a sugerat că dezvoltarea copilului este împărțită în trei etape: identificarea identității personale, recunoașterea în sine (etapa oglindă) și recunoașterea celeilalte persoane (etapa de inversare a rolului). Oglindirea, jocurile de rol și alte tehnici psihodramatice se bazează pe aceste etape.

Moreno spunea că psihodrama poate fi utilizată pentru a ajuta oamenii să își continue dezvoltarea emoțională prin utilizarea acestor tehnici.

Concepte înrudite cu psihodrama

Termenul de sociometrie al lui Moreno este adesea folosit în legătură cu psihodrama. Prin definiție, sociometria este studiul relațiilor sociale dintre indivizi – relațiile interpersonale. Este, într-un sens mai larg, un set de idei și practici care se concentrează pe promovarea spontaneității în relațiile umane. În mod clasic, sociometria implică tehnici de identificare, organizare și oferire de feedback cu privire la preferințele specifice interpersonale pe care le are un individ. De exemplu, într-o sedinta de psihodramă, se permite grupului să decidă pe cine va folosi sociometria protagonistul.

Sociodrama

Moreno este de asemenea cel care a fondat sociodrama. Deși sociodrama, ca și psihodrama, folosește forma teatrală ca mijloc de psihoterapie, termenii nu sunt sinonimi. În timp ce psihodrama se concentrează pe un pacient din unitatea de grup, sociodrama se adresează grupului ca întreg. Scopul este de a explora evenimentele sociale, ideologiile colective și modelele comunității într-un grup pentru a aduce schimbări sau transformări pozitive în cadrul dinamicii grupului. Moreno credea, de asemenea, că sociodrama ar putea fi folosită ca o formă de micro-sociologie – că, examinând dinamica unui mic grup de indivizi, ar putea fi descoperite modele care se manifestă în societate ca întreg, cum ar fi în cazul alcoolicilor anonimi.

Sociodrama poate fi împărțită în trei categorii principale: sociodrama de criză, care tratează răspunsurile grupului după un eveniment catastrofal, socio-politic-drama, care încearcă să abordeze problemele de stratificare și inegalitate într-o societate și sociodrama diversității, care ia in considerare conflictele bazate pe prejudecăți, rasism sau stigmatizare.

Istoricul psihodramei

Jacob L. Moreno (1889-1974) este fondatorul psihodramei și sociometriei și unul dintre precursorii mișcării psihoterapeutice de grup. În jurul anului 1910, a dezvoltat Teatrul Spontaneității, care se bazează pe impulsurile improvizatoare. Accentul initial nu a fost asupra efectelor psihoterapeutice ale psihodramei; acestea au fost văzute de Moreno ca pur și simplu efecte secundare pozitive.

În timp ce era student la Universitatea din Viena în 1913-14, Moreno a adunat un grup de prostituate pentru a discuta despre stigmatizarea socială și despre alte probleme cu care se confruntă, începând ceea ce ar putea fi numit primul “grup de sprijin”. Din experiențe de acest gen și inspirat de psihanaliști precum Wilhelm Reich și Freud, Moreno a început să dezvolte psihodrama. După ce s-a mutat în Statele Unite în 1925, Moreno și-a prezentat activitatea psihodraatica psihologilor americani. A început această forma de psihoterapie cu copiii, apoi a inceput sedinte de grup de psihodrama, pe care le-a ținut la Teatrul Impromptu Group din Carnegie Hall.

Un alt practicant important în domeniul psihodramei este Carl Hollander. Hollander a fost al 37-lea regizor certificat de Moreno în psihodrama. El este cunoscut mai ales pentru crearea conceputului Curba Hollander Psychodrama, care poate fi utilizată ca o modalitate de a înțelege modul în care este structurată o sedinta de psihodramă. Hollander folosește imaginea unei curbe pentru a explica cele trei părți ale sedintei psihodramatice: încălzirea, activitatea și integrarea. Încălzirea are drept scop a invita pacienții într-un loc de spontaneitate și creativitate pentru a fi deschisi în actul psihodramei. “Activitatea” este punerea în practică a procesului psihodramatic. În cele din urmă, “curba” se îndreaptă spre integrare. Ea servește drept închidere și discuție a ședinței și ia în considerare modul în care sedinta poate fi aplicata în viața reală – un fel de dezbatere.